4.9 C
România
28 octombrie 2020
Comunicate

CRIMA SI PEDEAPSA dupa Dostoievski, la Teatrul Lucernaire din Paris

Piesa de teatru după romanul „Crimă şi pedeapsă” a lui lui Fiodor Dostoievski este pusa in scena la Paris. La Teatrul Lucernaire din Paris, situat în cartierul Montparnasse, se joacă de pe 22 ianuarie pînă pe 16 martie un spectacol realizat de Virgil Tănase după romanul lui Fiodor Dostoievski „Crimă şi pedeapsă”. Virgil Tănase semnează adaptarea, regia şi concepţia scenografică. Un pariu extrem de ambiţios, într-un spaţiu devenit de multa vreme Centrul Naţional de Artă dedicat experimentelor.

Matei Vişniec: Caracteristica locului este în primul rînd o anume eferverscenţă: nu se vine niciodată la acest teatru din întîmplare, nici ca spectator, nici ca artist. Mirella Patureau mi-aţi spus că aţi fost de la început sensibilă la atmosfera locului şi la reverberaţia sa în tonul spectacolelor alese. Numele teatrului, Lucernaire, are un anume parfum magic. În vechea liturghie creştină exista o slujbă care se ţinea cînd se aprindeau luminile, slujbǎ şi care se numea lucernarium… In ziua de astǎzi, acest moment al zilei este atunci cînd se aprind luminile în sălile de teatru şi de cinema.

Mirella Patureau: Şi mai există o referinţă magică: teatrul a fost creat în 1968 de Christian Le Guillochet, asăzi dispărut, dar data asta păstrează încă ceva din farmecul utopic al primăverii anului 68. După dificultăţi financiare, Le Lucernaire a fost cumpărat de un editor parizian, L’Harmattan, şi a regăsit un nou suflu. De la intrare totul e aranjat ca o stradă de odinioară, pavată cu pietre de rîu, în mijloc cu o fîntînă Wallace, o fîntînă publică tipic pariziană, puteţi apoi cobori în săile de cinema, rasfoi o carte la librărire, poposi la un resaturant şi în fine, puteţi să urcaţi către sălile de teatru,Teatrul Negru – unde am văzut spectacolul lui Virgil Tănase –,Teatrul roşu, la etaj, la care s-a adăugat recent, o sală numită firesc Le Paradis, pentru texte contemporane. M-a bucurat aşa dar să regăsesc aici un spectacol semnat de Virgil Tănase, rămăsesem cu nostalgia unui alt pariu extrem de riscant, pe care-l cîştigase cu ani în urmă aici, în 2003, o adaptare după întreaga operă a lui Proust, În căutarea timpului pierdut.

Matei Vişniec: Şi în cazul lui Dostoievski ne regăsim aşa dar în faţa unui pariu extrem – un roman complex, o varietate de personaje, concentrate de fapt în jurul unui ax central, intriga poliţistă aş zice, construită în jurul crimei şi apoi a pedepsei. Un spectacol care e limitat de timpul reprezentaţiei – aici o ora jumătate – şi care nu poate avea aceeaşi consistenţă ca romanul. Cum s-a descurcat de astă dată Virgil Tănase, ce a ales să pună în lumină?

Mirella Patureau: Pentru cele 14 volume de Proust Tănase a agravat condiţiile pariului: totul se reducea la un monolog, un singur interpret, într-un joc subtil între memorie şi uitare, făra să simţim ca spectatori, nici o frustrare. Pentru Crimă şi pedeapsă alege şi de data asta esenţialul: spectacolul debutează brusc cu discuţia între Raskolnikov, agitat, dar încă stapîn pe sine şi procurorul Porfir Petrovici – în traducerea franceză este judecător de instrucţie. Confruntarea e clar delimitată: Raskolnikov, student mînat de mizerie a ucis două bătrîne, o cămătăreasă şi sora ei, două fiinţe abjecte şi inutile. Ucide aşa dar conform teoriei sale, expusă într-un articol mai vechi, despre dreptul supraomului de a ucide în numele a justiţiei sociale, etc. Discursul acesta raţional nu-l linişteşte.Şi aici începe complicaţia proprie lui Dostoievski, omul cel mai ticălos are în străfundurile sale o parte de umanitate, sau conştiinţa, ce-i va permite să accepte pedeapsa şi apoi reînvierea. Crima a fost deja comisă (nu e reprodusă nici o scenă explicită a omorului, spre deosebire, de exemplu, de un spectacol pe care l-am văzut la Théâtre de Chaillot în 2006, în regia lui Frank Castorf, regizor german, unde curgeau valurile de sînge şi de orori). Începe lungul drum către abisurile conşiinţei tulburate. Spectacolul e scris însă pentru 9 personaje. Toată această forfotă de bieţi oameni ce se zbat în mizerie,în promiscuitate, devine palpabilă, marea liturghie slavă punctează discret o posibilă ieşire spre lumină. Soluţia finală e neaşteptată: spre deosebire de roman nu asistăm la plecarea la ocnă a uciagşului, Raskolnikov refuză să se predea căci în jurul lui există, spune el, criminali mai mari, nepedepsiţi. Judecătorul aprobă în felul lui, dar, totul e destul de ambigu, spectacolul nu tranşează, rămîne doar acuzaţia teribilă a acestui tablou social unde domneşte crima şi nedreptatea, lăsînd poate spectatorul să preia povara întrebărilor. Spectacolul e sprijinit pe cei doi interpreţi principali, diferiţi dar convingători în duelul lor verbal, tînărul Thibaut Wacksmann, un Raskolnikov febril, revoltat, o inteligenţă chinuită, şi Serge Le Lay, un procuror rubicond, jovial, de o subtilitate plină de cinism.

Matei Vişniec: Ştiu că Virgil Tănase e autorul unui biografii despre Dostoiveski şi a mai semnat o adaptare scenică după scrisorile autorului rus. Mă gîndesc că aeastă persistenţă în lumea acestui scriitor, pe care-l cunoaşte în laturile sale cele mai intime, se poate explica poate şi prin preferinţa pentru un anume univers spiritual.

Mirella Patureau: Aveţi perfectă dreptate. Există un personaj foarte interesant în roman, căruia Virgil Tănase îi rezervă un loc special: Svidrigailov, fostul patron al Duniei, sora lui Raskolnikov, de care Svidrigailov este îndrăgostit şi care e bănuit că şi-ar fi omorît soţia. Svidrigailov este un personaj bîntuit de remuşcări şi care discută cu soţia moartă. Nu sunt decît halucinaţii, îi replică sec Raskolnikov, la care Svidrigailov răspunde: dacă e adevărat că trebuie să fii bolnav ca să ai halucinaţii, asta nu înseamnă că aceste halucinaţii nu există. Scena e populată astfel de cîteva fantome ce însoţesc personajele, lumea de dincolo pătrunde lumea reală, frontierele sunt lichide, necunoscutul e partea de întuneric sau de lumină a fiinţei umane. Regizorul Virgil Tănase a putut materializa astfel pe scenă, unde invizibilul devine vizibil, ceea ce scriitorul oniric Virgil Tănase a profesat în scrierile sale din tinereţe. Visele sau halucinaţiile au propria lor existenţă, pentru că trăiesc în noi. Şi pentru că am şi eu fantomele mele, nu pot să-i uit în aceste roluri, Raskolnikov şi Porfiri, pe Ştefan Iordache şi pe imensul, extroardinarul duh al naturii care a fost George Constantin.

Stiri pe aceeasi tema

AMBASADA RUSIEI – Comunicat: Formularele de viza pentru Rusia, doar in format electronic

Cristiana Petrariu Bota

Colaborare intre Radio Romania si TVR. Doina Gradea: Avem multe actiuni si interese comune

Ioana Badulescu

VIGOROUS WARRIOR 2019 – Cel mai mare exercitiu NATO cu focus medical, organizat in cooperare cu MApN

Cristiana Petrariu Bota

Lasa un comentariu

Prin continuarea navigării pe hotweek.ro, confirmaţi că acceptaţi utliizarea fişierelor tip cookies sau tehnologii asemănătoare pentru a analiza traficul şi a vă propune funcţionalităţi sociale, conţinut şi eventuale publicităţi personalizate. Accept Mai mult