Filme

FILME CARE POT FACE ISTORIE: Arabian Nights, un film altfel printre paietele si spoiala de la Cannes

In nebunia de la Cannes unde nici n-apuci sa scrii despre filme, daramite sa te mai gandesti la ele, te intrebi in fiecare an de ce continui sa vii. Nu-i pacat sa inghiti pe nemestecate filme, inghesuiala, paiete, spoiala cat cuprinde? Uneori, rar, apare cate un film la care iti spui: „O sa faca istorie, iar eu am fost in sala la premiera mondiala. „Arabian Nights”, de Miguel Gomes, e un astfel de film.

La Cannes alergi cu harnicie de la o sala la alta, dar oboseala e atat de mare (mai mult din cauza aglomeratiei decat a numarului de filme) incat nu reusesti sa retii prea multe. Niciodata cat ti-ai dori. Esti obligat sa inghesui in ochi, in minte, uneori si-n inima atat de multe titluri (trei-patru pe zi) incat dupa primele zile nu mai retii informatie, ci senzatii.

Iti spui ca filmele sigur se pastreaza intacte in tine si ca, la intoarcere o sa stai linistit cand o sa-ti scrii materialul final si atunci vei avea acces la tot ca ai strans, ca o camila, in tine. Aiurea! Cand scrii palmaresul, iti dai seama ca vizionarile succesive ucid filmele pentru ca le aseaza unele peste altele si le fac sa se topeasca unul intr-altul si, cand le revezi, poti avea surpriza sa descoperi alte filme.

Iti recomandam si: CANNES 2015: Filmul CAROL, o poveste de iubire intensa intre doua femei, cu Cate Blanchett in rolul principal

Pe 16 mai, iesisem de la un foarte bun Nanni Morretti, “Mia madre”, cu sanse la palmares, vibrasem impreuna cu sala de la Grand Theatre Lumiere la povestea regizoarei (Margherita Buy) a carei mama moare in timpul filmarilor pe cand ea se lupta pe platou cu o vedeta americana plina de ifose (John Turturro), mi s-a parut – nu doar mie, ca Morretti e la cota din 2001, de cand lua Palme d’Or-ul cu “Camera fiului”, doar ca e mult mai uman pentru ca are si umor nu doar tragedie, dar m-a apucat, asa, un spleen in drum spre Theatre Croisette unde urma sa vad prima parte din trilogie portughezului Miguel Gomes, “Arabian Nights”.

Era cald, era sambata, era aglomeratie desi era doar 10.30 dimineata. M-am pus la rand (pana la urma coada a fost infernala) si am stat pana la 11.30, cand au dat drumul in sala. In “The Hollywood Reporter” am gasit o poza superba cu sobrii frati Lumiere – Auguste in picioare, cu umbrela intr-o mana si cu cealalta pe scaunul de paie pe care Louis croseta ceea ce seamana cu o fustita roz (!).

Alaturi era copia unei stiri de trei randuri din THR din 12 aprilie 1954 care anunta moartea lui Auguste Lumiere “who helped his brother Louis develop the first French movie machine”. Atata tot. M-am uitat la agitatia din jur. Toata nebunia asta care se numeste Cannes, cu milioanele de dolari care se invart si pe care nu le vedem, cu producatorii lui americani pe care uneori ii vedem “in flesh” la vreo premiera si care arata ca niste baieti de bani gata, cu burta si tupeu, din Herastrau, cu sutele de gura-casca de pe strazi care nu stiu cinema, nu-i intereseaza, dar care cer invitatii la orice premiera n-ar fi existat daca acesti doi frati Lumiere n-ar fi avut o dambla si ar fi luptat pentru ea.

Citeste articolul integral pe hotnews.ro